Ce este Nirvana?

Sinele

"Domnule, văd că-i ţineţi partea tot ei... Vă credeam un băiat serios, altfel nici nu mai deschideam discuţia."
Vorbeşte fără patimă, doar cu amărăciune.
"Deci dumitale ţi se pare normal să plece şi să lase doi copii singuri, fără mamă, fără căpătâi." Celălalt se întoarse spre el. Privirea e rece.
"Păi nu sunt singuri, sunt cu dumneavoastră. Şi nu, nu-i iau partea, întrebam ce probleme aţi avut înainte. Dacă nu vreţi să vorbiţi despre asta, vă priveşte. Singur spuneţi că dumneavoastră aţi deschis discuţia."
Înainte să termine îşi mutase din nou privirea spre fereastra compartimentului. Câmpul se scurge în lumina murdară a înserării.
"Bine, e normal să vrei să fii fericit, nimeni nu zice că nu. Dar nu mai ai douăzeci de ani, ai nişte responsabilităţi, nu te-apucă aşa, filozofia şi pleci."
Se opreşte, aşteaptă. Un minut trece, nici un cuvânt.
"Îmi vine să mă urc pe pereţi numai când îmi aduc aminte. Nu mai sunt eu însămi, am nevoie să iau o pauză. Auzi!" Plezneşte cu palma genunchiul drept, subliniind absurditatea ideii.
"Păi da' cine eşti dacă nu tu, mamaia? - i-am zis. Ce, eu mai sunt eu însumi? M-aţi adus într-un hal fără de hal şi nu mă mai vait atâta..."
Îi caută privirea. Nu - vecinul se încăpăţânează să urmărească un peisaj inexistent.
"Anca, i-am spus, bagă-ţi minţile-n cap şi nu te mai răsfăţa. Nu eşti tu centrul universului, Allah, Buddha şi Isus la un loc, ai două fete de crescut fetiţo."
"Şi fii atent ce i-am zis: ce mare jmecherie e să fii tu însăţi dragă? Ce, înainte crezi că erai mai grozavă, cu figurile alea în cap?"
"Simt că mă sufoc, îmi zice. Bine că te sufoci aici cu bărbatu-tău, nu cu maică-ta şi taică-tu."
Celălat pare că nu aude. Doar un picior loveşte sacadat peretele compartimentului: toc-toc, toc-toc, toc-toc-toc.
"Mă-ntorc de la serviciu şi găsesc doar aşa, un bilet. Asta ţi-am mai zis... Aşa... Nu-ţi mai zic ce scria, nu contează, sunt lucruri personale."
"Lasă-l pe prost să ducă greul, tu du-te şi relaxează-te. Şi dacă nu ţi-oi găsi vreun hăndrălău, poate te-ntorci şi-acasă peste vreo lună, că prostul aşteaptă el, nici o grijă. Asta e viaţă? - zi şi dumneata."
Nu aşteaptă un răspuns, a terminat.
"Dar ce este viaţa, după dumneavoastră?" - omul de vis-a-vis nu mai priveşte pe fereastră.
Scutură mâna într-un gest de lehamite. Afară este deja noapte, miroase a răcoare.

Adevărul este în lucrurile mici deopotrivă...

Iniţiaţii cunosc deja această taină...

Clarificarea

Învârtindu-se prin magazinul de fierărie, maestrul Bodhidharma M. Popescu devenea din ce în ce mai nemulţumit. "Patru sute de mii o lopată!" Nea Bobică îl vedea că bombăne şi-i părea rău, îl respecta.
Înainte făcuse mişto de el cu băieţii, stăteau la masă la bar şi strigau după el pe stradă "Bobulaaabaaaa, Lababobuuuuu!!!" Era corect, ce om îşi alege aşa hal de nume, "Bodhidharma"? Mai ales că-l chema Petrică înainte.
De câţiva ani însă, de când îl moştenise pe taică-său şi mai ales de când începuseră turiştii să întrebe de el, Bodhidharma avea bani la el. De zgârcit, rămăsese tot zgârcit, ca mai înainte - ce vrei, neam de ciobani. Arăta la fel, cumpăra la fel. Dar nea Bobică simţea banii. Da, la Bodhidharma mirosea. Lui Bobică îi plăcea o vorbă: banii se iau de la ăia care au.
"Nea Petrică, de mult vroiam să te întreb..." Deşi erau numai ei doi în magazin, maestrul părea să creadă că vorbele se adresau altuia.
"Domnu' Bodidama, haide domne că cu matale vorbesc, nu te mai face..." îşi călcă pe inimă Bobică. Nebunului trebuie să-i cânţi în strună ca să faci treabă. Bodhidharma se întoarse spre el. Era atent.
"Domne, uite, mă gândeam aşa de mai demult... Întreb ca să ştiu, că eu te respect pe matale... Religia asta a lu' matale nu e contra lu' Dumnezeu, nu? Că aşa zice părintele la oameni în sat." Bodhidharma lăsă să se vadă doar un strop de enervare.
"Nu te superi că te-ntreb, eu le-am zis că nu se poate, nea Petrică e om corect, fraţilor."
Linişte. Bodhidharma îl priveşte fără să spună nimic, se vede că se gândeşte. Bobică aşteaptă cu răbdare.
"Domnu' Bobică, ce fac ăia care sunt împotriva lui Dumnezeu?"
Se gândi puţin. "Păi face vrăji, deoache, omoară oameni, ce ştiu eu?...Ce, am umblat eu cu ei să ştiu ce face?" Bobică face cu ochiul. "Eu sunt om bun, nu suntem noi preteni? Toată lumea ştie că Bobică e preten cu nea Petrică!"
Tăcere. Bobică mai vrea să zică ceva, dar, ca niciodată, vorbele rămân ascunse... Clipele trec. Simte nevoia să bea o bere.
"Hai, dom Petrică, văd că vrei lopata aia. Dă trei sute încoace si ia-o..."

Calea, ca o curgere de apa...

Cei patru discipoli

În ultima zi mai rămăseseră doar ei cinci la Moeciu de Sus. Ceilalţi plecaseră, concediul li se terminase.
Erau aşezaţi pe iarbă când maestrul îi întrebă ce cred despre importanţa de sine.
Primul discipol se gândi puţin şi spuse că înţelegerea lui a progresat destul de mult în ultimele zile, dar mai are de învăţat.
Al doilea discipol mărturisi că este descurajat, se gândeşte să renunţe.
Al treilea discipol zâmbi încurcat şi privi într-o parte.
Al patrulea discipol spuse că, deşi ceilalţi îl considerau modest, în realitate era atât de obsedat de importanţa de sine încât se simţea important şi atunci când vorbea despre ea.
Maestrul îi ascultă pe toţi.
"Bine! Care dintre voi se duce să-mi ia un pachet de ţigări?"
Se lăsă liniştea.
Primul discipol se gândea că nu dăduse bani ca să fie fată în casă.
Al doilea discipol s-ar fi dus, dar ce rost mai avea?
Al treilea discipol se întreba care e înţelesul real al problemei, aşa că rămase pe gânduri şi continuă să zâmbească timid.
Al patrulea discipol ştia că ar fi fost ipocrit din partea lui să se ducă, iar ipocrizia îl scotea din minţi.
Maestrul se ridică şi se îndreptă agale spre chioşcul din colţ. Era cald şi avea mult de mers până acolo.

De cât de multe pietre ai nevoie ca să faci o grămadă?

În viscol

Se dădu jos în viscol ca să vadă de ce se oprise motorul. De-abia reuşi să ridice capota.
Vântul bătea atât de puternic că-i dădeau lacrimile. O închise la loc, nu era în stare să facă nimic.
Se chinui puţin până intră la loc în maşină, era deja îngheţat. Îşi reveni greu, doar după ce şi-a bătut palmele până le-a înroşit.
Naiba ştia cât mai avea până în primul sat, nu se vedea nimic în jur.
"Dacă o iau pe jos îngheţ în 3 minute" se gândi. Nu trecu o jumătate de oră şi picioarele începură să-l înţepe.
"Dă Doamne să scap şi din asta!" Pentru prima dată în acea zi se gândi că s-ar putea să nu mai apuce dimineaţa.
"O dau naibii de maşină, poate să rămână aici din partea mea, dacă ajung acasă! Rabla dracului!" Îl cuprinse ciuda şi trase un pumn in bordul acoperit cu vinilin, cu sete.
Era deja aţipit când auzi bătaia puternică în geam. Cineva zgâriase gheaţa de pe parbriz şi se uita înăuntru. Cu chiu, cu vai reuşi să deschidă portiera. "Ce bre, n-ai murit?" La început nu văzu tractorul, doar trei inşi care se uitau la el râzând. Obraji roşii şi neraşi.
Râse şi el, obosit şi uşurat, în sfârşit.
L-au remorcat până în sat şi l-au lăsat la primărie. În caşcarabeta portarului era cald, mirosea a ţuică şi transpiraţie, era bine. A adormit aproape imediat, pe scaun.
Dimineaţă, maşina nu mai avea roţi. "Jigodiile dracului!"
I se urcase sângele la cap.
Zăpada strălucea frumos în soare, ţurţurii picurau uşor.
“Ce făcură bre, ie-te-teeeeeeeee…” se împletici portarul în spatele lui, îi aducea un covrig. Muşcă cu poftă, era cu mac.

Acoperişul

Vasile era preocupat de câteva zile de o problemă. Trebuia să repare acoperişul şi nu găsea un meseriaş bun, toţi erau plecaţi în Spania. De fapt, nu găsea nici măcar meseriaşi proşti, plecaseră şi ăia. Până la urmă se duse la Marin, vecinul din spatele casei, să-i ceară ajutorul. Erau certaţi de vreo doi ani, de când ăla îi otrăvise câinele, dar Vasile nu avea alternativă, era deja toamnă.
Văzându-l că deschide poarta, Marin rămase cu paharul în mână. Stătea la masa de afară sub nuc şi bea nişte ţuică. Îl pofti să stea şi îi turnă şi lui un pahar.
„Buuuună!”, a oftat Vasile. Admirativ. Marin îi mai turnă unul şi aşteptă.
„Cât ai făcut anul ăsta?”
„Dooşpe” răspunse Marin. Asta însemna 12 vedre, de două ori mai mult decât cea mai mare producţie a lui Vasile, de acum câţiva ani. Nu se dădea mare, tonul era alb. Superioritatea lui Marin în această privinţă era ştiută şi nu merita scoasă în evidenţă.
Discuţia continuă la fel de liniştit câtăva vreme – când se dă porumbul de la Asociaţie, de ce n-au venit ăia să ia gunoiul, cât au costat termopanele puse la stradă.
La al patrulea pahărel Vasile aduse vorba şi de acoperiş. Marin nu zise nimic la început, asculta. Tot povestind că nu găsea oameni pricepuţi, Vasile începu să se enerveze. „Nu vrea, m-am pus la mâna lui degeaba…” Cum era şi firesc, aştepta ca Marin să-l întrebe dacă nu vrea să-l ajute. Dar ăla tăcea. Abia când era gata să se ridice de la masă şi să plece, Marin îi spuse că poate să se apuce de treabă de joi, dacă are tot ce-i trebuie. Vasile răsuflă uşurat în sinea lui, dar nu lăsă să se vadă. Nu discutară preţul, asta se făcea la sfârşit, dar mai băură un rând. Oricum, ştia că Marin nu lua mult. Era întuneric, Vasile plecă mulţumit.
Joi începură treaba. A mers bine şi destul de repede, Marin lucra cum trebuie. Sâmbătă au terminat. Au mâncat şi au băut din tulburelul lui Vasile. Era bun. La sfârşit l-a întrebat de preţ. Aşa cum se aştepta, Marin n-a cerut mult. S-a dus în casă şi i-a adus banii, pe urmă au stat la o ţigară şi-o cafea, venise şi Mariana, nevastă-sa. Se înserase, era plăcut afară. Mariana îl întrebă dintr-o dată:
„Auzi mă Marine, să nu te superi pă mine că te-ntreb acuma, da’ dă ce omorâşi mă câinele ăla? Că şi-acum mă arde aşa, la suflet, cum l-am văzut io că se chinuia cu balele alea la gură…”
Marin trase din ţigară şi nu răspunse. Un papuc era dezlipit puţin, trebuia să-l lipească.

Nasul prea lung

Amalia ştia că are nasul prea mare. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară se examina din profil, mai intâi din stânga, apoi din dreapta. Folosea o oglinjoară portabilă ca să-şi vadă reflexia în oglinda de la baie. Învăţase acum câţiva ani cum să-l pudreze ca să-l facă să pară mai mic şi, deşi nu era chiar mulţumită, era oricum mai bine decât înainte.
Când i-au mărit salariul acum doi ani a început să strângă bani pentru operaţie, fără să spună la nimeni. De câte ori deschisese discuţia înainte, maică-sa îi zicea că e frumoasă. Asta o deprima şi mai tare, se ducea la ea în cameră şi plângea cu nervi.
În ultima vreme începuse să iasă în oraş cu Vali, cu care fusese colegă de facultate. Lui Vali îi plăcea de ea şi Amalia nu dădea prea multe parale pe el, i se părea cam fraier. Oricum, era bine că ieşeau, dacă stai numai în casă te sălbăticeşti.
Până la urmă reuşi să strângă banii, dar nu se duse la clinică. Nu mai avusese niciodată atât de mulţi. Săptâmânile treceau fără să facă nimic.
Într-o noapte, după ce se-ntorsese târziu din club, Amalia visă că făcuse operaţia. Nasul arăta splendid, chiar un pic obraznic. Bărbaţii îi aruncau priviri complice.
Era destul de confuză când se trezi. În oglinda de la baie, nasul era acelaşi. Oare ce făcea Vali la ora aia?

În căutarea eliberării

Cătălin începuse să fie interesat de chestiuni spirituale încă dintr-a unşpea. Toată lumea din clasă citea Eliade, aşa că se-apucase şi el. Pe urmă a mers cu câţiva prieteni la conferinţele lui Mario de la Sala Dalles. Era mişto, era o grămadă de lume. Într-a doişpea a început să facă yoga cu un tip care închiria sala de sport a Liceului Economic de trei ori pe săptămână, seara de la 7. Deja ăia din clasă se uitau la el ca la un ciudat, dar nu-i băga în seamă. Ce contează ce cred nişte analfabeţi?
Avea oricum câţiva tovarăşi. Maria era o tipă mişto, chiar dacă era anti-yoga. Se certau mereu, ea zicea că yoga nu e creştină, dar măcar avea doxă, puteai să discuţi cu ea până noaptea târziu, citea la greu. El îi explica răbdător că eliberarea şi mântuirea sunt în realitate acelaşi lucru.
Până la urmă l-a convins să meargă cu ea la părintele Visarion de la Cernica. Au plecat cu un autobuz sâmbătă dimineaţa, din Pantelimon. Au ajuns devreme. Era foarte frumos afară, mirosea a iarbă cosită. La uşa chiliei era deja coadă, vreo douăzeci de inşi, mai mult femei. Au stat câteva ore până le-a venit rândul.
Înăuntru era întuneric şi mirosea a tămâie şi fum de lumânare. La început nu văzu nimic. Părintele Visarion avea o barba lungă şi cenuşie şi era mic de tot. În rest, nimic deosebit. Maria îi sărută mâna, dar el rămase mai în spate, era puţin jenat.
La început n-a înţeles ce l-a întrebat moşul. Se aplecă spre el. „Ai adus nucile?”, auzi el în sfârşit.
„Ce nuci? Noi am venit de la Bucureşti ca să…”, bâigui el. La asta nu se aşteptase, părintele îl confundase.
„Ia vino încoace, dacă nu le-ai adus!” se auzi de data asta foarte limpede. Glasul era poruncitor, Cătălin se supuse. Se trezi cu urechea prinsă într-o strânsoare de menghină.
„Stai bre, ce faci?” strigă şi se trase înapoi, începu să se zbată. Degeaba, nu reuşi decât să înteţească durerea. O unghie îi intrase în carne, mâna aia costelivă ştia ce face. O strigă pe Maria, n-o putea vedea în poziţia în care era. Când îl apucă pe moş de mână, Visarion îi trase câteva bastoane peste umeri. Dădea tare, nu se juca. Durerea era mai mare decât jena, şi se trezi lovind şi el din toate puterile. Nu vroia decât să scape. Se opinti şi se trezi pe jos. Căzuse pe spate, scăpase. Se ridică şi se retrase spre uşă. Maria se-auzea afară. Moşul striga deja „Hoţii, hoţiiiiii!!!”. Cătălin rămase blocat în prag, buimac, pipăindu-şi urechea. Curgea puţin sânge. Visarion îi făcu cu ochiul şi zâmbi şmechereşte.