Sinele

"Domnule, văd că-i ţineţi partea tot ei... Vă credeam un băiat serios, altfel nici nu mai deschideam discuţia."
Vorbeşte fără patimă, doar cu amărăciune.
"Deci dumitale ţi se pare normal să plece şi să lase doi copii singuri, fără mamă, fără căpătâi." Celălalt se întoarse spre el. Privirea e rece.
"Păi nu sunt singuri, sunt cu dumneavoastră. Şi nu, nu-i iau partea, întrebam ce probleme aţi avut înainte. Dacă nu vreţi să vorbiţi despre asta, vă priveşte. Singur spuneţi că dumneavoastră aţi deschis discuţia."
Înainte să termine îşi mutase din nou privirea spre fereastra compartimentului. Câmpul se scurge în lumina murdară a înserării.
"Bine, e normal să vrei să fii fericit, nimeni nu zice că nu. Dar nu mai ai douăzeci de ani, ai nişte responsabilităţi, nu te-apucă aşa, filozofia şi pleci."
Se opreşte, aşteaptă. Un minut trece, nici un cuvânt.
"Îmi vine să mă urc pe pereţi numai când îmi aduc aminte. Nu mai sunt eu însămi, am nevoie să iau o pauză. Auzi!" Plezneşte cu palma genunchiul drept, subliniind absurditatea ideii.
"Păi da' cine eşti dacă nu tu, mamaia? - i-am zis. Ce, eu mai sunt eu însumi? M-aţi adus într-un hal fără de hal şi nu mă mai vait atâta..."
Îi caută privirea. Nu - vecinul se încăpăţânează să urmărească un peisaj inexistent.
"Anca, i-am spus, bagă-ţi minţile-n cap şi nu te mai răsfăţa. Nu eşti tu centrul universului, Allah, Buddha şi Isus la un loc, ai două fete de crescut fetiţo."
"Şi fii atent ce i-am zis: ce mare jmecherie e să fii tu însăţi dragă? Ce, înainte crezi că erai mai grozavă, cu figurile alea în cap?"
"Simt că mă sufoc, îmi zice. Bine că te sufoci aici cu bărbatu-tău, nu cu maică-ta şi taică-tu."
Celălat pare că nu aude. Doar un picior loveşte sacadat peretele compartimentului: toc-toc, toc-toc, toc-toc-toc.
"Mă-ntorc de la serviciu şi găsesc doar aşa, un bilet. Asta ţi-am mai zis... Aşa... Nu-ţi mai zic ce scria, nu contează, sunt lucruri personale."
"Lasă-l pe prost să ducă greul, tu du-te şi relaxează-te. Şi dacă nu ţi-oi găsi vreun hăndrălău, poate te-ntorci şi-acasă peste vreo lună, că prostul aşteaptă el, nici o grijă. Asta e viaţă? - zi şi dumneata."
Nu aşteaptă un răspuns, a terminat.
"Dar ce este viaţa, după dumneavoastră?" - omul de vis-a-vis nu mai priveşte pe fereastră.
Scutură mâna într-un gest de lehamite. Afară este deja noapte, miroase a răcoare.