Acoperişul

Vasile era preocupat de câteva zile de o problemă. Trebuia să repare acoperişul şi nu găsea un meseriaş bun, toţi erau plecaţi în Spania. De fapt, nu găsea nici măcar meseriaşi proşti, plecaseră şi ăia. Până la urmă se duse la Marin, vecinul din spatele casei, să-i ceară ajutorul. Erau certaţi de vreo doi ani, de când ăla îi otrăvise câinele, dar Vasile nu avea alternativă, era deja toamnă.
Văzându-l că deschide poarta, Marin rămase cu paharul în mână. Stătea la masa de afară sub nuc şi bea nişte ţuică. Îl pofti să stea şi îi turnă şi lui un pahar.
„Buuuună!”, a oftat Vasile. Admirativ. Marin îi mai turnă unul şi aşteptă.
„Cât ai făcut anul ăsta?”
„Dooşpe” răspunse Marin. Asta însemna 12 vedre, de două ori mai mult decât cea mai mare producţie a lui Vasile, de acum câţiva ani. Nu se dădea mare, tonul era alb. Superioritatea lui Marin în această privinţă era ştiută şi nu merita scoasă în evidenţă.
Discuţia continuă la fel de liniştit câtăva vreme – când se dă porumbul de la Asociaţie, de ce n-au venit ăia să ia gunoiul, cât au costat termopanele puse la stradă.
La al patrulea pahărel Vasile aduse vorba şi de acoperiş. Marin nu zise nimic la început, asculta. Tot povestind că nu găsea oameni pricepuţi, Vasile începu să se enerveze. „Nu vrea, m-am pus la mâna lui degeaba…” Cum era şi firesc, aştepta ca Marin să-l întrebe dacă nu vrea să-l ajute. Dar ăla tăcea. Abia când era gata să se ridice de la masă şi să plece, Marin îi spuse că poate să se apuce de treabă de joi, dacă are tot ce-i trebuie. Vasile răsuflă uşurat în sinea lui, dar nu lăsă să se vadă. Nu discutară preţul, asta se făcea la sfârşit, dar mai băură un rând. Oricum, ştia că Marin nu lua mult. Era întuneric, Vasile plecă mulţumit.
Joi începură treaba. A mers bine şi destul de repede, Marin lucra cum trebuie. Sâmbătă au terminat. Au mâncat şi au băut din tulburelul lui Vasile. Era bun. La sfârşit l-a întrebat de preţ. Aşa cum se aştepta, Marin n-a cerut mult. S-a dus în casă şi i-a adus banii, pe urmă au stat la o ţigară şi-o cafea, venise şi Mariana, nevastă-sa. Se înserase, era plăcut afară. Mariana îl întrebă dintr-o dată:
„Auzi mă Marine, să nu te superi pă mine că te-ntreb acuma, da’ dă ce omorâşi mă câinele ăla? Că şi-acum mă arde aşa, la suflet, cum l-am văzut io că se chinuia cu balele alea la gură…”
Marin trase din ţigară şi nu răspunse. Un papuc era dezlipit puţin, trebuia să-l lipească.