Ce este Nirvana?

Sinele

"Domnule, văd că-i ţineţi partea tot ei... Vă credeam un băiat serios, altfel nici nu mai deschideam discuţia."
Vorbeşte fără patimă, doar cu amărăciune.
"Deci dumitale ţi se pare normal să plece şi să lase doi copii singuri, fără mamă, fără căpătâi." Celălalt se întoarse spre el. Privirea e rece.
"Păi nu sunt singuri, sunt cu dumneavoastră. Şi nu, nu-i iau partea, întrebam ce probleme aţi avut înainte. Dacă nu vreţi să vorbiţi despre asta, vă priveşte. Singur spuneţi că dumneavoastră aţi deschis discuţia."
Înainte să termine îşi mutase din nou privirea spre fereastra compartimentului. Câmpul se scurge în lumina murdară a înserării.
"Bine, e normal să vrei să fii fericit, nimeni nu zice că nu. Dar nu mai ai douăzeci de ani, ai nişte responsabilităţi, nu te-apucă aşa, filozofia şi pleci."
Se opreşte, aşteaptă. Un minut trece, nici un cuvânt.
"Îmi vine să mă urc pe pereţi numai când îmi aduc aminte. Nu mai sunt eu însămi, am nevoie să iau o pauză. Auzi!" Plezneşte cu palma genunchiul drept, subliniind absurditatea ideii.
"Păi da' cine eşti dacă nu tu, mamaia? - i-am zis. Ce, eu mai sunt eu însumi? M-aţi adus într-un hal fără de hal şi nu mă mai vait atâta..."
Îi caută privirea. Nu - vecinul se încăpăţânează să urmărească un peisaj inexistent.
"Anca, i-am spus, bagă-ţi minţile-n cap şi nu te mai răsfăţa. Nu eşti tu centrul universului, Allah, Buddha şi Isus la un loc, ai două fete de crescut fetiţo."
"Şi fii atent ce i-am zis: ce mare jmecherie e să fii tu însăţi dragă? Ce, înainte crezi că erai mai grozavă, cu figurile alea în cap?"
"Simt că mă sufoc, îmi zice. Bine că te sufoci aici cu bărbatu-tău, nu cu maică-ta şi taică-tu."
Celălat pare că nu aude. Doar un picior loveşte sacadat peretele compartimentului: toc-toc, toc-toc, toc-toc-toc.
"Mă-ntorc de la serviciu şi găsesc doar aşa, un bilet. Asta ţi-am mai zis... Aşa... Nu-ţi mai zic ce scria, nu contează, sunt lucruri personale."
"Lasă-l pe prost să ducă greul, tu du-te şi relaxează-te. Şi dacă nu ţi-oi găsi vreun hăndrălău, poate te-ntorci şi-acasă peste vreo lună, că prostul aşteaptă el, nici o grijă. Asta e viaţă? - zi şi dumneata."
Nu aşteaptă un răspuns, a terminat.
"Dar ce este viaţa, după dumneavoastră?" - omul de vis-a-vis nu mai priveşte pe fereastră.
Scutură mâna într-un gest de lehamite. Afară este deja noapte, miroase a răcoare.

Adevărul este în lucrurile mici deopotrivă...

Iniţiaţii cunosc deja această taină...

Clarificarea

Învârtindu-se prin magazinul de fierărie, maestrul Bodhidharma M. Popescu devenea din ce în ce mai nemulţumit. "Patru sute de mii o lopată!" Nea Bobică îl vedea că bombăne şi-i părea rău, îl respecta.
Înainte făcuse mişto de el cu băieţii, stăteau la masă la bar şi strigau după el pe stradă "Bobulaaabaaaa, Lababobuuuuu!!!" Era corect, ce om îşi alege aşa hal de nume, "Bodhidharma"? Mai ales că-l chema Petrică înainte.
De câţiva ani însă, de când îl moştenise pe taică-său şi mai ales de când începuseră turiştii să întrebe de el, Bodhidharma avea bani la el. De zgârcit, rămăsese tot zgârcit, ca mai înainte - ce vrei, neam de ciobani. Arăta la fel, cumpăra la fel. Dar nea Bobică simţea banii. Da, la Bodhidharma mirosea. Lui Bobică îi plăcea o vorbă: banii se iau de la ăia care au.
"Nea Petrică, de mult vroiam să te întreb..." Deşi erau numai ei doi în magazin, maestrul părea să creadă că vorbele se adresau altuia.
"Domnu' Bodidama, haide domne că cu matale vorbesc, nu te mai face..." îşi călcă pe inimă Bobică. Nebunului trebuie să-i cânţi în strună ca să faci treabă. Bodhidharma se întoarse spre el. Era atent.
"Domne, uite, mă gândeam aşa de mai demult... Întreb ca să ştiu, că eu te respect pe matale... Religia asta a lu' matale nu e contra lu' Dumnezeu, nu? Că aşa zice părintele la oameni în sat." Bodhidharma lăsă să se vadă doar un strop de enervare.
"Nu te superi că te-ntreb, eu le-am zis că nu se poate, nea Petrică e om corect, fraţilor."
Linişte. Bodhidharma îl priveşte fără să spună nimic, se vede că se gândeşte. Bobică aşteaptă cu răbdare.
"Domnu' Bobică, ce fac ăia care sunt împotriva lui Dumnezeu?"
Se gândi puţin. "Păi face vrăji, deoache, omoară oameni, ce ştiu eu?...Ce, am umblat eu cu ei să ştiu ce face?" Bobică face cu ochiul. "Eu sunt om bun, nu suntem noi preteni? Toată lumea ştie că Bobică e preten cu nea Petrică!"
Tăcere. Bobică mai vrea să zică ceva, dar, ca niciodată, vorbele rămân ascunse... Clipele trec. Simte nevoia să bea o bere.
"Hai, dom Petrică, văd că vrei lopata aia. Dă trei sute încoace si ia-o..."

Calea, ca o curgere de apa...

Cei patru discipoli

În ultima zi mai rămăseseră doar ei cinci la Moeciu de Sus. Ceilalţi plecaseră, concediul li se terminase.
Erau aşezaţi pe iarbă când maestrul îi întrebă ce cred despre importanţa de sine.
Primul discipol se gândi puţin şi spuse că înţelegerea lui a progresat destul de mult în ultimele zile, dar mai are de învăţat.
Al doilea discipol mărturisi că este descurajat, se gândeşte să renunţe.
Al treilea discipol zâmbi încurcat şi privi într-o parte.
Al patrulea discipol spuse că, deşi ceilalţi îl considerau modest, în realitate era atât de obsedat de importanţa de sine încât se simţea important şi atunci când vorbea despre ea.
Maestrul îi ascultă pe toţi.
"Bine! Care dintre voi se duce să-mi ia un pachet de ţigări?"
Se lăsă liniştea.
Primul discipol se gândea că nu dăduse bani ca să fie fată în casă.
Al doilea discipol s-ar fi dus, dar ce rost mai avea?
Al treilea discipol se întreba care e înţelesul real al problemei, aşa că rămase pe gânduri şi continuă să zâmbească timid.
Al patrulea discipol ştia că ar fi fost ipocrit din partea lui să se ducă, iar ipocrizia îl scotea din minţi.
Maestrul se ridică şi se îndreptă agale spre chioşcul din colţ. Era cald şi avea mult de mers până acolo.

De cât de multe pietre ai nevoie ca să faci o grămadă?