Se afișează postările cu eticheta Maestru. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Maestru. Afișați toate postările
joi, 22 octombrie 2009
luni, 19 octombrie 2009
Clarificarea
Învârtindu-se prin magazinul de fierărie, maestrul Bodhidharma M. Popescu devenea din ce în ce mai nemulţumit. "Patru sute de mii o lopată!" Nea Bobică îl vedea că bombăne şi-i părea rău, îl respecta.
Înainte făcuse mişto de el cu băieţii, stăteau la masă la bar şi strigau după el pe stradă "Bobulaaabaaaa, Lababobuuuuu!!!" Era corect, ce om îşi alege aşa hal de nume, "Bodhidharma"? Mai ales că-l chema Petrică înainte.
De câţiva ani însă, de când îl moştenise pe taică-său şi mai ales de când începuseră turiştii să întrebe de el, Bodhidharma avea bani la el. De zgârcit, rămăsese tot zgârcit, ca mai înainte - ce vrei, neam de ciobani. Arăta la fel, cumpăra la fel. Dar nea Bobică simţea banii. Da, la Bodhidharma mirosea. Lui Bobică îi plăcea o vorbă: banii se iau de la ăia care au.
"Nea Petrică, de mult vroiam să te întreb..." Deşi erau numai ei doi în magazin, maestrul părea să creadă că vorbele se adresau altuia.
"Domnu' Bodidama, haide domne că cu matale vorbesc, nu te mai face..." îşi călcă pe inimă Bobică. Nebunului trebuie să-i cânţi în strună ca să faci treabă. Bodhidharma se întoarse spre el. Era atent.
"Domne, uite, mă gândeam aşa de mai demult... Întreb ca să ştiu, că eu te respect pe matale... Religia asta a lu' matale nu e contra lu' Dumnezeu, nu? Că aşa zice părintele la oameni în sat." Bodhidharma lăsă să se vadă doar un strop de enervare.
"Nu te superi că te-ntreb, eu le-am zis că nu se poate, nea Petrică e om corect, fraţilor."
Linişte. Bodhidharma îl priveşte fără să spună nimic, se vede că se gândeşte. Bobică aşteaptă cu răbdare.
"Domnu' Bobică, ce fac ăia care sunt împotriva lui Dumnezeu?"
Se gândi puţin. "Păi face vrăji, deoache, omoară oameni, ce ştiu eu?...Ce, am umblat eu cu ei să ştiu ce face?" Bobică face cu ochiul. "Eu sunt om bun, nu suntem noi preteni? Toată lumea ştie că Bobică e preten cu nea Petrică!"
Tăcere. Bobică mai vrea să zică ceva, dar, ca niciodată, vorbele rămân ascunse... Clipele trec. Simte nevoia să bea o bere.
"Hai, dom Petrică, văd că vrei lopata aia. Dă trei sute încoace si ia-o..."
Înainte făcuse mişto de el cu băieţii, stăteau la masă la bar şi strigau după el pe stradă "Bobulaaabaaaa, Lababobuuuuu!!!" Era corect, ce om îşi alege aşa hal de nume, "Bodhidharma"? Mai ales că-l chema Petrică înainte.
De câţiva ani însă, de când îl moştenise pe taică-său şi mai ales de când începuseră turiştii să întrebe de el, Bodhidharma avea bani la el. De zgârcit, rămăsese tot zgârcit, ca mai înainte - ce vrei, neam de ciobani. Arăta la fel, cumpăra la fel. Dar nea Bobică simţea banii. Da, la Bodhidharma mirosea. Lui Bobică îi plăcea o vorbă: banii se iau de la ăia care au.
"Nea Petrică, de mult vroiam să te întreb..." Deşi erau numai ei doi în magazin, maestrul părea să creadă că vorbele se adresau altuia.
"Domnu' Bodidama, haide domne că cu matale vorbesc, nu te mai face..." îşi călcă pe inimă Bobică. Nebunului trebuie să-i cânţi în strună ca să faci treabă. Bodhidharma se întoarse spre el. Era atent.
"Domne, uite, mă gândeam aşa de mai demult... Întreb ca să ştiu, că eu te respect pe matale... Religia asta a lu' matale nu e contra lu' Dumnezeu, nu? Că aşa zice părintele la oameni în sat." Bodhidharma lăsă să se vadă doar un strop de enervare.
"Nu te superi că te-ntreb, eu le-am zis că nu se poate, nea Petrică e om corect, fraţilor."
Linişte. Bodhidharma îl priveşte fără să spună nimic, se vede că se gândeşte. Bobică aşteaptă cu răbdare.
"Domnu' Bobică, ce fac ăia care sunt împotriva lui Dumnezeu?"
Se gândi puţin. "Păi face vrăji, deoache, omoară oameni, ce ştiu eu?...Ce, am umblat eu cu ei să ştiu ce face?" Bobică face cu ochiul. "Eu sunt om bun, nu suntem noi preteni? Toată lumea ştie că Bobică e preten cu nea Petrică!"
Tăcere. Bobică mai vrea să zică ceva, dar, ca niciodată, vorbele rămân ascunse... Clipele trec. Simte nevoia să bea o bere.
"Hai, dom Petrică, văd că vrei lopata aia. Dă trei sute încoace si ia-o..."
Etichete:
Bodhidharma,
Lopata,
Maestru,
Religie,
Zen
vineri, 16 octombrie 2009
Cei patru discipoli
În ultima zi mai rămăseseră doar ei cinci la Moeciu de Sus. Ceilalţi plecaseră, concediul li se terminase.
Erau aşezaţi pe iarbă când maestrul îi întrebă ce cred despre importanţa de sine.
Primul discipol se gândi puţin şi spuse că înţelegerea lui a progresat destul de mult în ultimele zile, dar mai are de învăţat.
Al doilea discipol mărturisi că este descurajat, se gândeşte să renunţe.
Al treilea discipol zâmbi încurcat şi privi într-o parte.
Al patrulea discipol spuse că, deşi ceilalţi îl considerau modest, în realitate era atât de obsedat de importanţa de sine încât se simţea important şi atunci când vorbea despre ea.
Maestrul îi ascultă pe toţi.
"Bine! Care dintre voi se duce să-mi ia un pachet de ţigări?"
Se lăsă liniştea.
Primul discipol se gândea că nu dăduse bani ca să fie fată în casă.
Al doilea discipol s-ar fi dus, dar ce rost mai avea?
Al treilea discipol se întreba care e înţelesul real al problemei, aşa că rămase pe gânduri şi continuă să zâmbească timid.
Al patrulea discipol ştia că ar fi fost ipocrit din partea lui să se ducă, iar ipocrizia îl scotea din minţi.
Maestrul se ridică şi se îndreptă agale spre chioşcul din colţ. Era cald şi avea mult de mers până acolo.
Erau aşezaţi pe iarbă când maestrul îi întrebă ce cred despre importanţa de sine.
Primul discipol se gândi puţin şi spuse că înţelegerea lui a progresat destul de mult în ultimele zile, dar mai are de învăţat.
Al doilea discipol mărturisi că este descurajat, se gândeşte să renunţe.
Al treilea discipol zâmbi încurcat şi privi într-o parte.
Al patrulea discipol spuse că, deşi ceilalţi îl considerau modest, în realitate era atât de obsedat de importanţa de sine încât se simţea important şi atunci când vorbea despre ea.
Maestrul îi ascultă pe toţi.
"Bine! Care dintre voi se duce să-mi ia un pachet de ţigări?"
Se lăsă liniştea.
Primul discipol se gândea că nu dăduse bani ca să fie fată în casă.
Al doilea discipol s-ar fi dus, dar ce rost mai avea?
Al treilea discipol se întreba care e înţelesul real al problemei, aşa că rămase pe gânduri şi continuă să zâmbească timid.
Al patrulea discipol ştia că ar fi fost ipocrit din partea lui să se ducă, iar ipocrizia îl scotea din minţi.
Maestrul se ridică şi se îndreptă agale spre chioşcul din colţ. Era cald şi avea mult de mers până acolo.
Etichete:
Discipol,
Importanta de sine,
Maestru,
Moeciu de Sus,
Zen
miercuri, 14 octombrie 2009
În căutarea eliberării
Cătălin începuse să fie interesat de chestiuni spirituale încă dintr-a unşpea. Toată lumea din clasă citea Eliade, aşa că se-apucase şi el. Pe urmă a mers cu câţiva prieteni la conferinţele lui Mario de la Sala Dalles. Era mişto, era o grămadă de lume. Într-a doişpea a început să facă yoga cu un tip care închiria sala de sport a Liceului Economic de trei ori pe săptămână, seara de la 7. Deja ăia din clasă se uitau la el ca la un ciudat, dar nu-i băga în seamă. Ce contează ce cred nişte analfabeţi?
Avea oricum câţiva tovarăşi. Maria era o tipă mişto, chiar dacă era anti-yoga. Se certau mereu, ea zicea că yoga nu e creştină, dar măcar avea doxă, puteai să discuţi cu ea până noaptea târziu, citea la greu. El îi explica răbdător că eliberarea şi mântuirea sunt în realitate acelaşi lucru.
Până la urmă l-a convins să meargă cu ea la părintele Visarion de la Cernica. Au plecat cu un autobuz sâmbătă dimineaţa, din Pantelimon. Au ajuns devreme. Era foarte frumos afară, mirosea a iarbă cosită. La uşa chiliei era deja coadă, vreo douăzeci de inşi, mai mult femei. Au stat câteva ore până le-a venit rândul.
Înăuntru era întuneric şi mirosea a tămâie şi fum de lumânare. La început nu văzu nimic. Părintele Visarion avea o barba lungă şi cenuşie şi era mic de tot. În rest, nimic deosebit. Maria îi sărută mâna, dar el rămase mai în spate, era puţin jenat.
La început n-a înţeles ce l-a întrebat moşul. Se aplecă spre el. „Ai adus nucile?”, auzi el în sfârşit.
„Ce nuci? Noi am venit de la Bucureşti ca să…”, bâigui el. La asta nu se aşteptase, părintele îl confundase.
„Ia vino încoace, dacă nu le-ai adus!” se auzi de data asta foarte limpede. Glasul era poruncitor, Cătălin se supuse. Se trezi cu urechea prinsă într-o strânsoare de menghină.
„Stai bre, ce faci?” strigă şi se trase înapoi, începu să se zbată. Degeaba, nu reuşi decât să înteţească durerea. O unghie îi intrase în carne, mâna aia costelivă ştia ce face. O strigă pe Maria, n-o putea vedea în poziţia în care era. Când îl apucă pe moş de mână, Visarion îi trase câteva bastoane peste umeri. Dădea tare, nu se juca. Durerea era mai mare decât jena, şi se trezi lovind şi el din toate puterile. Nu vroia decât să scape. Se opinti şi se trezi pe jos. Căzuse pe spate, scăpase. Se ridică şi se retrase spre uşă. Maria se-auzea afară. Moşul striga deja „Hoţii, hoţiiiiii!!!”. Cătălin rămase blocat în prag, buimac, pipăindu-şi urechea. Curgea puţin sânge. Visarion îi făcu cu ochiul şi zâmbi şmechereşte.
Avea oricum câţiva tovarăşi. Maria era o tipă mişto, chiar dacă era anti-yoga. Se certau mereu, ea zicea că yoga nu e creştină, dar măcar avea doxă, puteai să discuţi cu ea până noaptea târziu, citea la greu. El îi explica răbdător că eliberarea şi mântuirea sunt în realitate acelaşi lucru.
Până la urmă l-a convins să meargă cu ea la părintele Visarion de la Cernica. Au plecat cu un autobuz sâmbătă dimineaţa, din Pantelimon. Au ajuns devreme. Era foarte frumos afară, mirosea a iarbă cosită. La uşa chiliei era deja coadă, vreo douăzeci de inşi, mai mult femei. Au stat câteva ore până le-a venit rândul.
Înăuntru era întuneric şi mirosea a tămâie şi fum de lumânare. La început nu văzu nimic. Părintele Visarion avea o barba lungă şi cenuşie şi era mic de tot. În rest, nimic deosebit. Maria îi sărută mâna, dar el rămase mai în spate, era puţin jenat.
La început n-a înţeles ce l-a întrebat moşul. Se aplecă spre el. „Ai adus nucile?”, auzi el în sfârşit.
„Ce nuci? Noi am venit de la Bucureşti ca să…”, bâigui el. La asta nu se aşteptase, părintele îl confundase.
„Ia vino încoace, dacă nu le-ai adus!” se auzi de data asta foarte limpede. Glasul era poruncitor, Cătălin se supuse. Se trezi cu urechea prinsă într-o strânsoare de menghină.
„Stai bre, ce faci?” strigă şi se trase înapoi, începu să se zbată. Degeaba, nu reuşi decât să înteţească durerea. O unghie îi intrase în carne, mâna aia costelivă ştia ce face. O strigă pe Maria, n-o putea vedea în poziţia în care era. Când îl apucă pe moş de mână, Visarion îi trase câteva bastoane peste umeri. Dădea tare, nu se juca. Durerea era mai mare decât jena, şi se trezi lovind şi el din toate puterile. Nu vroia decât să scape. Se opinti şi se trezi pe jos. Căzuse pe spate, scăpase. Se ridică şi se retrase spre uşă. Maria se-auzea afară. Moşul striga deja „Hoţii, hoţiiiiii!!!”. Cătălin rămase blocat în prag, buimac, pipăindu-şi urechea. Curgea puţin sânge. Visarion îi făcu cu ochiul şi zâmbi şmechereşte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)