Lumina

I se întâmplase de multe ori să hotărască ceva seara și să renunțe a doua zi. Ceea ce-l mira nu era abandonul, ci decizia inițială. De fiecare dată avea senzația de luciditate deplină, lucrurile i se păreau clare, hotărârea perfect fezabilă. Dimineața, motivația nu mai era acolo, iar ideile de acum câteva ore deveneau șterse și lipsite de noimă. Dacă totuși ar fi trebuit să aleagă atunci, în lumina puternică a soarelui, momentul lucidității sale, l-ar fi ales tot pe cel din seara din ajun.

Conștiința pălește la lumina soarelui precum un bec, se gândi. Nu trebuie să fac nimic important vara.

Se culcă la loc, era duminică.

Panta rhei

În dimineața aceea Popescu trăia o stare de lehamite. Nu avea un motiv deosebit să se simtă așa, dar nici nu simțea nevoia să se justifice cuiva. Trebuia să se scoala din pat și să se bărbierească. Ajunse până la baie dar efortul de a se rade fu prea mare. Pe masa din bucătărie îl asteptau cartofii prăjiți rămași de aseara. Îi mâncă pe toți, nu erau chiar așa de răi. Plecă spre serviciu doar cu un telefon la el, celălalt căzuse pe undeva, naiba să-l ia.

Pe drum recapitulă ca în fiecare dimineață ideile care-l preocupau în ultima vreme. Demisia. O pereche noua de schiuri. Avantajele sinuciderii. Alina. Excursia din vară.

Biroul era gol, slavă Domnului! Dădu drumul la filtru. Popescu avea răbdare, nu putea să bea cafeaua fierbinte. Deschise calculatorul, îl așteptau 23 de mail-uri. Oferte noi pe site-ul magazinului de articole sportive. A doua, a treia înghițitură de cafea. Da, schiurile alea sunt bune, dă-i încolo de bani.

Ce este Nirvana?

Sinele

"Domnule, văd că-i ţineţi partea tot ei... Vă credeam un băiat serios, altfel nici nu mai deschideam discuţia."
Vorbeşte fără patimă, doar cu amărăciune.
"Deci dumitale ţi se pare normal să plece şi să lase doi copii singuri, fără mamă, fără căpătâi." Celălalt se întoarse spre el. Privirea e rece.
"Păi nu sunt singuri, sunt cu dumneavoastră. Şi nu, nu-i iau partea, întrebam ce probleme aţi avut înainte. Dacă nu vreţi să vorbiţi despre asta, vă priveşte. Singur spuneţi că dumneavoastră aţi deschis discuţia."
Înainte să termine îşi mutase din nou privirea spre fereastra compartimentului. Câmpul se scurge în lumina murdară a înserării.
"Bine, e normal să vrei să fii fericit, nimeni nu zice că nu. Dar nu mai ai douăzeci de ani, ai nişte responsabilităţi, nu te-apucă aşa, filozofia şi pleci."
Se opreşte, aşteaptă. Un minut trece, nici un cuvânt.
"Îmi vine să mă urc pe pereţi numai când îmi aduc aminte. Nu mai sunt eu însămi, am nevoie să iau o pauză. Auzi!" Plezneşte cu palma genunchiul drept, subliniind absurditatea ideii.
"Păi da' cine eşti dacă nu tu, mamaia? - i-am zis. Ce, eu mai sunt eu însumi? M-aţi adus într-un hal fără de hal şi nu mă mai vait atâta..."
Îi caută privirea. Nu - vecinul se încăpăţânează să urmărească un peisaj inexistent.
"Anca, i-am spus, bagă-ţi minţile-n cap şi nu te mai răsfăţa. Nu eşti tu centrul universului, Allah, Buddha şi Isus la un loc, ai două fete de crescut fetiţo."
"Şi fii atent ce i-am zis: ce mare jmecherie e să fii tu însăţi dragă? Ce, înainte crezi că erai mai grozavă, cu figurile alea în cap?"
"Simt că mă sufoc, îmi zice. Bine că te sufoci aici cu bărbatu-tău, nu cu maică-ta şi taică-tu."
Celălat pare că nu aude. Doar un picior loveşte sacadat peretele compartimentului: toc-toc, toc-toc, toc-toc-toc.
"Mă-ntorc de la serviciu şi găsesc doar aşa, un bilet. Asta ţi-am mai zis... Aşa... Nu-ţi mai zic ce scria, nu contează, sunt lucruri personale."
"Lasă-l pe prost să ducă greul, tu du-te şi relaxează-te. Şi dacă nu ţi-oi găsi vreun hăndrălău, poate te-ntorci şi-acasă peste vreo lună, că prostul aşteaptă el, nici o grijă. Asta e viaţă? - zi şi dumneata."
Nu aşteaptă un răspuns, a terminat.
"Dar ce este viaţa, după dumneavoastră?" - omul de vis-a-vis nu mai priveşte pe fereastră.
Scutură mâna într-un gest de lehamite. Afară este deja noapte, miroase a răcoare.

Adevărul este în lucrurile mici deopotrivă...

Iniţiaţii cunosc deja această taină...

Clarificarea

Învârtindu-se prin magazinul de fierărie, maestrul Bodhidharma M. Popescu devenea din ce în ce mai nemulţumit. "Patru sute de mii o lopată!" Nea Bobică îl vedea că bombăne şi-i părea rău, îl respecta.
Înainte făcuse mişto de el cu băieţii, stăteau la masă la bar şi strigau după el pe stradă "Bobulaaabaaaa, Lababobuuuuu!!!" Era corect, ce om îşi alege aşa hal de nume, "Bodhidharma"? Mai ales că-l chema Petrică înainte.
De câţiva ani însă, de când îl moştenise pe taică-său şi mai ales de când începuseră turiştii să întrebe de el, Bodhidharma avea bani la el. De zgârcit, rămăsese tot zgârcit, ca mai înainte - ce vrei, neam de ciobani. Arăta la fel, cumpăra la fel. Dar nea Bobică simţea banii. Da, la Bodhidharma mirosea. Lui Bobică îi plăcea o vorbă: banii se iau de la ăia care au.
"Nea Petrică, de mult vroiam să te întreb..." Deşi erau numai ei doi în magazin, maestrul părea să creadă că vorbele se adresau altuia.
"Domnu' Bodidama, haide domne că cu matale vorbesc, nu te mai face..." îşi călcă pe inimă Bobică. Nebunului trebuie să-i cânţi în strună ca să faci treabă. Bodhidharma se întoarse spre el. Era atent.
"Domne, uite, mă gândeam aşa de mai demult... Întreb ca să ştiu, că eu te respect pe matale... Religia asta a lu' matale nu e contra lu' Dumnezeu, nu? Că aşa zice părintele la oameni în sat." Bodhidharma lăsă să se vadă doar un strop de enervare.
"Nu te superi că te-ntreb, eu le-am zis că nu se poate, nea Petrică e om corect, fraţilor."
Linişte. Bodhidharma îl priveşte fără să spună nimic, se vede că se gândeşte. Bobică aşteaptă cu răbdare.
"Domnu' Bobică, ce fac ăia care sunt împotriva lui Dumnezeu?"
Se gândi puţin. "Păi face vrăji, deoache, omoară oameni, ce ştiu eu?...Ce, am umblat eu cu ei să ştiu ce face?" Bobică face cu ochiul. "Eu sunt om bun, nu suntem noi preteni? Toată lumea ştie că Bobică e preten cu nea Petrică!"
Tăcere. Bobică mai vrea să zică ceva, dar, ca niciodată, vorbele rămân ascunse... Clipele trec. Simte nevoia să bea o bere.
"Hai, dom Petrică, văd că vrei lopata aia. Dă trei sute încoace si ia-o..."

Calea, ca o curgere de apa...